Sa o faca sa freamate, limba lui sa sfredeleasca in cautarea orgasmului ingropat intre coapsele inclestate pe capul supus, sa sfredeleasca, sa sfredeleasca, sa geama, sa freamate, sa se ude cand ii spune ca e delicioasa, sarata si delicioasa, sa tasneasca din ea un lac, un lac intreg, sarat, in care sa inoate pestii, sa inoate pestii de apa sarata si sa ii gadile usor amorteala de dupa o placere vinovata si devastatoare.

Anunțuri

Frica

Nu e nimic mai îngrozitor decât să trăieşti cu teama că ţi se poate întâmpla în orice clipă ceva foarte rău. Iremediabil. Radical. O umbră alungită care devine mai teribilă decât cele din filmele horror.

Când eram mică, am văzut un film cu un criminal care stătea ascuns sub un pat şi scotea mâna cu un cuţit imens. M-a terorizat mult timp. Sper să nu ţină la fel şi umbrele astea alungite.

 

 


Ati vazut Melancholia lui Trier?

Am vazut-o de doua ori. O data la cinema.

Apoi am visat-o. O priveam dintr-o bula de protectie, iar o prietena curioasa si entuziasmata o admira fermecata, lipita de un fel de hublou. Apoi ne-a lovit, ne-am neantizat, in urma noastra a ramas doar o bucata de sfoara. Nu stiu ce era cu sfoara. E bizar sa dispari si sa iti pastrezi constiinta.


Gata

, asta e, ma marit, imi cumpar o rochie hippioata, imi fac cosite, spun da, ma mut la casa, fac ciorbe, salate si prajituri, calculez plati de facturi, adorm pe jumatate de pat, imi reinventez libertatea.


Vis

Băi, am visat o chestie atât de sucită că mi-e greu s-o ţin doar pentru mine. Nu că ar mai citi cineva la cât de des am scris în ultima vreme pe-aici, dar aşa, ca idee. Poate cineva o să se împotmolească la un moment dat de visul ăsta şi-o să-şi încurce sinapsele în oniricul vieţii.

Se făcea că eram la mare. La Eforie, lângă Acapulco. Şedeam boem pe marginea falezei cu doi, trei amici din care nu-l mai ştiu decât pe unul, un fost coleg de facultate, prieten şi cu fostul, cu care ţine mai îndeaproape legătura, dat fiind faptul că stau în apropiere. În orice caz, băiat fain, demn de toată stima, păcat că nu-i mai înalt. Până şi în vis eram uimită că era acolo, eram „conştientă” că nu-l văzusem de-un car de vreme.

Stăteam pe marginea falezei, mă uitam la firma luminoasă de alături şi căutam pe telefon să dau check-in At Debarcader, Eforie Nord, with Irinel Daminescu (ştiu, după ce că-i scund, are şi nume gay). Uite-aşa, că-i la modă Foursquare.

Brusc, tot decorul se schimbă, nimic surprinzător în asta, doar visez, nu? Ei bine, nu ştiu cum dracului se face că ajungem într-un restaurant de mare fiţă, unde o tanti degusta o salată de viţel (ştiu!) care părea taman o salată de vinete, iar o altă tanti, toată dichisită (ca toate madamele de-acolo, dealtfel), întingea cu nişte coarne de căprioară (care aveau rol de furculiţă, bănuiesc), într-un sos şmecher.

Treaba e că tot fastul ăsta şi toate madamele dichisite ne-au tăiat toată pofta de mâncare, aşa că ne-am băgat pantofii-n restaurantul mă-sii şi am început să criticăm tot felul de lucruri în gura mare. Şi marea deţinătoare a localului era nimeni alta decât şefă-mea. Buuuuun! Tipa ne-a adus alte feluri de mâncare şi ne-a spus să îi explicăm pe îndelete ce ne nemulţumeşte la preparatele sale. După care mi-a trântit o privire plină de toată furia imaginabilă şi mi-a zis (TARE):

– Şi, fetiţo, să încerci să faci sex mai discret acasă, nu trebuie să te audă vecinii urlând.

Eu, evident, în stare de şoc. De când e pocitania vecina mea? Şi care sunt şansele să stea lângă Andru, vecinul a cărui prietenă chiar urlă din toţi rărunchii atunci când yada-yada? N-am putut decât să-i spun atât:

-Mai bine te-ai asigura că nu sunt Andru şi gagică-sa înainte să vorbeşti.

Dar mă îndoiesc că replica mea a fost pe măsura ţărănismului ei de bivoliţă înjunghiată. Coşmar, nu alta.


Draci

Căcat. Zi de căcat, an de căcat, bântuit de griji, umbre, incertitudine, maturitate, decizii. Şi mai de căcat e când deciziile nu se iau de unul singur şi ăla care trebuie să se arunce în prăpastie o dată cu tine nu prea vrea s-o facă. Atunci e cel mai de căcat. Cu cât e aşteptarea mai mare, cu atât aruncatul ăsta în gol e tot mai nasol. Pentru că începi să examinezi fiecare nenorocită de bucăţică şi-ţi dai seama că-i groasă, dar ştii că tot va trebui să te arunci cândva. Un mare căcat, aia e. Să te umpli de frustrări pentru că ăla de lângă tine are chef s-o mai frece ceva timp.

Vreme pierdută aiurea. M-am săturat. O să izbucnesc, presimt.


Dreptul de gen

Să vă zic o treabă. Nu-s  eu pentru discriminări pozitive şi alte drăcii feministe, dar un lucru e clar: femeia trebuie să aibă o zi liberă pe fiecare lună. Nu, băiete, nu pentru sesiuni de shopping, nu pentru şedinţe de epilare (deşi numai noi ştim cât timp din viaţă pierdem şi cu asta), nu pentru răsfăţuri, nici pentru că e prea fragilă ca să muncească 8 ore în plus pe lună. Femeia trebuie să aibă o zi liberă  ca să zacă, să blesteme zeii, zilele, bărbatul, copiii nenăscuţi, ovarele şi, adiacent, toate celelalte lucruri din univers care îndrăznesc să intre în coliziune cu existenţa sa în momentele fatale în care e victima supremă a sorţii. Şi nu spre binele ei, ci spre binele tuturor celorlalţi.